Prefață. Transnistria – 12 ore în țara care nu există

Ar fi multe de zis despre acest nou proiect la care lucrez. Atât de multe încât, aflându-mă în fața unei foi albe, nu am nici cea mai vagă idee cu ce cuvânt să încep.

Pentru mine, personal, experiența pornește din… Helsinki. Întâmplător sau nu, eram acolo alături de Octavian Bâlea pentru a lansa o carte. Octavian, unul dintre autori, mă întreba cu nonșalanță, de cel puțin o mie de ori pe zi, dacă nu vreau să-mi petrec Revelionul în Dubăsari, pentru a merge în Transnistria să facem poze și, apoi, o carte. Iar eu, mai în glumă, mai în serios, îi spuneam că merg. Evident, eram un pic mai închistată în cotidian decât își imagina el. Am petrecut Revelionul confortabil, alături de familia mea, în București.

În schimb, Octavian, visător cum e, nu a renunțat la idee. Și a ajuns chiar mai departe de Dubăsari. A reușit, într-un final, să pășească în Transnistria.

Fotografiile sale nu sunt scrieri cu lumină. Din contră. Fotografiile sale sunt crâmpeie din întuneric; pentru că acolo nu lumina guvernează imaginea, ci negura.

Odată întors în România, a deschis subiectul cărții cu Dan Gheorghe, editor la ziarul România Liberă și unul dintre puținii jurnaliști din România care știe concret ce s-a întâmplat și se întâmplă în Transnistria. Dan a fost extrem de încântat de subiect și de ideea de a spune lumii ce se întâmplă în “țara care nu există”.

Și astfel a început lungul șir de conversații cu Dan. Conversații care au atins apogeul atunci când am primit manuscrisul. Trebuie să recunosc că mi-a luat o zi întreagă să îmi fac curaj, dar – odată găsit – am citit cartea pe nerăsuflate. Știam ceva, îmi completase Dan lacunele, dar nu îmi imaginam că mai există și astfel de oameni. Astfel de Români. Eram ferm convinsă că bunicul meu a fost ultimul care-mi va fi dat să cunosc.

Cuvintele lui Dan m-au emoționat până la lacrimi, recunosc. Dan a povestit cu măiestrie experiența lui Octavian și a completat-o cu propriile sale cunoștințe despre ce se întâmplă acolo cu adevărat, despre comunitatea de români care încearcă să păstreze limba română în viață, despre sacrificiile și dramele prin care au trecut de-a lungul ultimilor 20 de ani.

În acea seară, am ținut aur între mâini. Din cel valoros nu doar prin puritate, ci mai ales prin semnificația sa. Un sentiment asemănător am mai avut atunci când bunicul meu (același menționat mai sus), mi-a dăruit un ban de aur foarte vechi, spunându-mi să îl dăruiesc și eu mai departe acelui nepot care-mi va lumina ochii precum eu lui, menționând să nu ezit a-l vinde dacă vreodată mă aflu în dificultăți financiare.

Același lucru mi-aș dori și eu. Vă vom dărui aur, pentru a-l da și voi mai departe celor care nu știu, dar trebuie să afle. Totuși, spre deosebire de bunicul meu, vă rog să nu îl vindeți dacă vreodată veți fi presați de gânduri și conștiință. Dincolo de vremuri sau de timpuri, acest tip de aur nu se vinde!

Share

Comentarii

comentarii

Etichetat cu: , ,
Postat în Blog