File de jurnal – ziua II

Lecție despre curaj. Și demnitate.

O zi plină, cu adevărat, începută la 9:30, la Ministerul Educației, și finalizată la Universitatea Politehnică, în jurul orei 17:00, dar peste tot în compania unor oameni deosebiți. Dimineață, întâlnire între câțiva dintre directorii din Ministerul Educației, din poziții-cheie în instituție, și oaspeții din Transnistria. Întrebarea de bază este legată de ceea ce poate să facă România pentru ultimele opt școli românești din Transnistria. În condițiile în care școlile acestea par tot mai singure, între regimul de la Tiraspol, din ce în ce mai insistent în a-și impune politica, și lipsa de fermitate a Chișinăului, care merge mai degrabă pe ideea de a face concesii unei țări inexistente, cea din stânga Nistrului. Manuale, materiale didactice – sunt necesare pentru aceste opt școli. Burse pentru profesorii și elevii din cele opt fortărețe ale limbii române din Transnistria. Oficialii de la București își notează. Problema e că între România și Republica Moldova există diverse programe de cooperare, la nivel de educație, dar totuși se pare că lucrurile nu sunt încă foarte bine puse la punct. După aproape două ore de discuții, în care directorii din Transnistria spun de ce anume au nevoie, iar reprezentanții Ministerului Educației își notează, se poate spune că lucrurile se apropie de liman. Să fim optimiști!

Plecăm spre cea de-a doua vizită, cu o încărcătură specială, pentru că directorii din Transnistria se vor adresa elevilor de la Colegiul Național “Gheorghe Lazăr”, unul dintre cele mai mari licee din București. Primiți cu mare căldură de conducerea instituției, mergem în sala de festivități, unde ne așteaptă deja vreo 200 de elevi, majoritatea de clasa a XI-a. Eu – un fel de moderator. Mă gândeam cum să încep să vorbesc unor copii care nu știu mare lucru despre o lume cu totul diferită de a lor. Și mai ales să-i fac să vadă, ca o  scenă refăcută, în mintea lor, un fapt cutremurător. Așa că primele mele cuvinte sună cam așa – vă rog să vă imaginați că sunteți într-o clasă, la ore, și deodată mai mulți soldați – milițieni nistreni – intră brutal pe ușă, înarmați până-n dinți, văd pe tablă litere scrise în limba română, scot pistoalele și încep să tragă. Împușcă literă cu literă. Zgomotul e asurzitor. Scena este îngrozitoare. Văd pe chipul elevilor din fața mea surprinderea. Dar e totuși, din păcate, o scenă adevărată. Petrecută în școlile românești din stânga Nistrului. Așa a pornit ceea ce avea să dureze aproape trei ore. Nu știu cum să-i spun. O discuție liberă. Ședința sună prea rece. Cei trei directori au vorbit, pe rând, despre viața lor, din ultimii 21 de ani, în apărarea limbii române. Voci tremurânde, la un moment dat, apoi lacrimi. Liniște în toată sala. Sincer, mi-e greu să descriu în cuvinte atmosfera. De suflet, pur și simplu. O altfel de lecție. Elevi și profesori. Lecție de viață. Aproape de final, una dintre eleve întreaba – ați descris situația, dar care sunt soluțiile? Foarte grea întrebare. Sigur că tinerii de azi dovedesc cât sunt de pragmatici. Numai că, așa cum spun profesorii din Transnistria, ei au făcut cât au putut pentru limba română. Mai departe, în alte locuri se poate găsi o soluție. Dar nu are rost să intrăm în politică. Pentru că soluția, clar, ține de marile puteri.

Pe la ora 15:00 am fost în vizită la un om, cu majuscule – Ecaterina Andronescu. Cea care se recomandă profesor, înainte de-a avea funcții într-un partid sau vreo demnitate publică. De-o viață învățând, ca student, apoi lucrând, ca dascăl, în aceeași instituție – Universitatea Politehnică. Gazda noastră este și președintele Comisiei de Învățământ a Senatului României. Discuția se leagă firesc, ca între prieteni. Oaspeții veniți din Transnistria vorbesc despre presiunile tot mai mari pe care regimul de la Tiraspol le face asupra școlilor românești din stânga Nistrului. Se caută soluții. Pentru că trebuie să existe o cale prin care profesorii și elevii din stânga Nistrului, care luptă pentru limba română, să nu fie lăsați singuri. Să nu se mai simtă singuri. Dincolo de orice altceva, important este să găsești oameni care nu rămân indiferenți la tot răul cu care se confruntă frații noștri din Transnistria, iar Ecaterina Andronescu ne-a dovedit azi, cu prisosință, că este, mai mult decât orice, un bun român!

Dan Gheorghe, autor Transnistria: temnița limbii române

Share

Comentarii

comentarii

Etichetat cu: , , ,
Postat în Blog