File de jurnal – ziua I

transnistria_temnita_limbii_romane_nasul_tv

Lacrimile Transnistriei. La București

Dacă mai era nevoie de încă un motiv pentru care trebuia scrisă cartea despre Transnistria, atunci cu siguranță că acesta a fost chiar în prima zi în care profesorii din stânga Nistrului au ajuns la București. Emisiunea realizată de Nicoleta Savin la Nașul TVOra de veghe – a fost cu siguranță mai mult decât un simplu fapt de presă. A fost un moment magic, de care trebuie să-ți aduci aminte. Și eu, cu siguranță, îmi voi aminti cum pereții au vibrat de ceva cu totul special, de un fior de patriotism, de simpatie, de omenie. Am văzut în ochii Nicoletei Savin lacrimi. Am văzut-o pe Cristina Costieanu, de la Editura epublio, plângând. Aceeași stare o avea Ecaterina Semcencova, de la Ministerul Educației din Chișinău, care i-a însoțit la București pe cei trei directori ai școlilor din Transnistria. Ecaterina își ascunsese la un moment dat fața în palme, de credeam că îi e rău. Nu, doar plângea. De emoție. Cristina plângea. Privea la plasma pe care se transmitea, în direct, emisiunea, în care Eleonora Cercavschi, Ion Iovcev și Constantin Sucitu, profesori din stânga Nistrului, povesteau prin ce trece limba română de peste 20 de ani încoace. Și cum românii de acolo apăra tot ce au ei mai de preț – graiul.

Și a mai fost ceva important. Am descoperit în colectivul acestei televiziuni oameni născuți în Basarabia, care au venit să ne felicite pentru cartea noastră – Transnistria: temnița limbii române. M-am simțit în cu totul altă parte decât în niște camere încărcate cu tehnologie rece, de ultimă ora. Vibrau inimile. Atunci când am vorbit despre Transnistria. Și eu, și Octavian Bâlea. Noi, autorii cărții. Despre români vorbeam. Despre patriotism. Despre unitate. Poate sunt patetic. Da, sunt patetic. Am acest drept, măcar o dată-n viață. Și mulțumesc oamenilor de la Nașul TV pentru că au dovedit că sunt români adevărați. Nu vreau să fac reclama postului de televiziune, ci doar sa preamăresc niște suflete. Care știu să vibreze atunci când li se aduce aminte de rădăcini. Am văzut lacrimile acestor oameni. Și am avut atunci sentimentul că această carte, pe care am scris-o în numai trei săptămâni, dintr-o suflare, stârnește acum suflarea tuturor. A românilor. Știm să fim români. Da, știm. E clar!

Mă întreb acum, la finalul acestei relatări, de ce acele lacrimi. De unde vin? Cred că e un amestec de bucurie și de întristare. Dar mai ales de regăsire. Nu numai că ne amintim că suntem români. Dar mai ales pentru ca ne-am regăsit sufletele. De oameni.

Dan Gheorghe, autor Transnistria: temnița limbii române

Share

Comentarii

comentarii

Etichetat cu:
Postat în Blog