Dan Gheorghe

epublio_dan_gheorghe„Când sapi și ți se oprește sapa, ai găsit o piatră; în discuție, un interes sau o prejudecată. Nu te osteni mai departe; de nu se clintesc, sapă alături”, scria cândva Nicolae Iorga. Câteva cuvinte parcă scrise pentru mine și Dan Gheorghe, pentru a ilustra perfect situația prin care am trecut în ultimele săptămâni: săpăm, ni se oprește sapa, dăm de pietre, săpăm alături. În continuare, dăm de pietre. Dar continuăm…

Câte ceva despre Dan Gheorghe, cel care – alături de Octavian Bâlea – semnează cartea „Transnistria: temnița limbii române”…

Dan, te rog, spune-ne câteva cuvinte despre tine și activitatea ta profesională de până acum.
Când îmi pui întrebarea asta tocmai se împlinesc 20 de ani de presă, acum, în martie 2013. Mi-aduc aminte că la 17 ani mă gândeam că aș vrea să trăiesc din scris. Eram pe atunci sub impresia poveștilor științifico-fantastice. „Ale tinereții valuri”, cum s-ar spune. Abia în martie 1993 băteam la ușa primei redacții – „Flacăra”. Am întâlnit acolo oameni din toate generațiile, de la cei aproape de pensionare, în ale jurnalisticii, până la tineri ca mine, care încercau să aștearnă pe hârtie cele dintâi gânduri despre o lume în continuă schimbare, greu de înțeles, de multe ori. Era încă perioada în care puteai să „furi” meserie dintr-o redație, de la oameni frumoși la suflet. Nu pot să nu-l amintesc pe Dorin Sălăjan. Ce vremuri! Oftez, dar trec mai departe. Am ajuns apoi la „Cronica română”, din 1996, pe urmă la „Cotidianul”, în 1998, condus în acel moment de Ion Cristoiu, iar din 2001 am mers spre un proiect nou în media de la noi – ziarul „Realitatea românească” – unde am stat cinci ani. Mă și întrebam, nedumerit – deja au trecut cinci ani de când sunt aici?! Așa îmbătrânim! Mai departe, în redația „Adevărul”, din 2006, până în 2008, când am trecut la „România liberă”. Unde sunt și azi.

Ce sa mai zic despre mine? Că în acești ani am scris pe multe domenii, de la învățământ la cultură, trecând și prin economic – vai de mine, nu-mi plac cifrele!  – până la politic – mă întreb ce-am căutat acolo?! Dar cu mâna pe inimă spun că acestea au fost doar insule într-un ocean de reportaj. Pentru că asta fac de când mă știu. Unii ar spune – da, scrii. Reportaj? Nu doar atât. Reportajul înseamnă mai mult decât literele înșirate pe hârtie. E parte din suflet. Să simți, să trăiești, să auzi, să ții minte. Să înveți. Abia după aceea ajungi la scriitura propriu-zisă. Acesta sunt eu. Au trecut 20 de ani din viața mea, pe drumuri, în toată țara. Oameni și locuri. Experiențe de viață. De neuitat!

Niciodată nu te-am întrebat, dar uite că a sosit momentul. Cum l-ai cunoscut pe Octavian?
Numai întâmplarea e de vină! M-am dus la Agenția Municipală pentru Ocuparea Forței de Muncă. Sunt ceva ani de-atunci. Să fie patru? Cam așa. Era un eveniment legat de studenții români care pot obține locuri de muncă în străinătate. Intru în vorbă cu un tip, întrebări – răspunsuri, iar la final el îmi zice de o cunoștință de-a lui, Octavian, din Finlanda. Care a plecat la 20 de ani din România, unde l-a dus destinul, să-și facă o altă viață. Tipul de la târgul de joburi mi-a dat adresa de mail a lui Octavian. Am trimis semnal pe mail către nordul Europei. Mă gândeam că mesajul meu va îngheța pe drum. Dar nici pomeneală de așa ceva. De la celălalt capăt al lumii a venit imediat răspunsul. Al unui om care s-a dovedit apoi cu totul special. Am și scris despre el în “România liberă”. Nimic nu-i întâmplător în viață, până la urmă. Acum am ajuns, iată, să semnăm o carte împreună!

Cum a decurs prima conversație pe care ai avut-o cu Octavian pe tema cărții „Transnistria: temnița limbii române”?
Octavian e în lista mea de messenger. Așa că ne întâlnim de multe ori în piața asta virtuală, a socializării, să mai schimbăm idei. Ce mai faci, ce mai e nou? Mărunțișuri. Anul trecut, prin noiembrie, parcă, îmi zice el – mă duc în Transnistria! Chiar pe 30 decembrie urma să plece. Tare! Era clar că vor ieși imagini speciale. Mai ales că stilul lui se axează pe fotografiile care vorbesc parcă de la sine. În cazul de față, cât mai aproape de realitatea aceea cenușie a Transnistriei. Mi-a spus despre câțiva prieteni din Chișinău care vor merge cu el. Nu mă gândeam atunci la ce va fi în continuare. Octavian a fost cel care a avut, în ianuarie 2013, ideea ca eu să scriu ceva, ca un fel de comentarii pe marginea fotografiilor lui.

Erau însă alte elemente care au intrat, după aceea, în joc. Mai întâi, faptul că eu scrisesem mult timp pe tema Basarabiei, în perioada 2001 – 2003, ca ziarist la „Realitatea românească”. La vremea aceea, aveam zilnic cel puțin o știre de acolo. Nu mai zic de materiale ample. A fost momentul în care am luat, pentru prima oară, contact cu informațiile din Transnistria. Revăd acum materialele scrise atunci. Printre altele, am relatat despre coșmarul limbii române. Cum au intrat cazacii în școlile românești din stânga Nistrului, încă din 1992, împușcând literele grafiei latine de pe tablă. Veneau informații precise, și din istoria recentă a Basarabiei, dar și din actualitatea de zi cu zi, pentru că țineam legătura, în acea perioadă, cu ziariști de la Chișinău, președinți de partide, analiști politici, ba chiar și cu reprezentanți ai Mitropoliei Basarabiei. Eram deja cunoscut și la nivelul Președinției Republicii Moldova, vorbind adesea cu purtătorul de cuvânt al instituției, din acea perioadă.

Paradoxal, n-am fost niciodată în Basarabia! Dar iată cum tehnica modernă – Internetul și telefonul – pot să anuleze obstacole de genul timp și spațiu. Ceva cu totul special se întâmplă în 2012, la începutul lui noiembrie, când merg la Bruxelles, alături de directorii celor opt școli românești din Transnistria. Momentul acela e descris în carte. Un lucru pot spune – că m-am simțit lângă acești oameni ca și cum ar fi fost neamuri. Veniseră la Uniunea Europeană să spună că ultimele opt școli românești din Transnistria sunt pe cale de dispariție. Dar cine să-i asculte? Așa că în momentul în care Octavian mi-a spus să scriu ceva despre Transnistria, m-am gândit la acei oameni care spuseseră la un moment dat – să nu ne uitați!

Știți ce e cartea asta? Este poate spălarea de păcate a românilor, care de 20 de ani se fac că nu văd ce s-a întâmplat cu frații lor din Transnistria. Limba română călcată în picioare. Oameni umiliți pentru simplul motiv că sunt români. Astfel s-a întrupat cartea asta. Din lacrimile profesorilor din Transnistria. Lacrimi pe care le-am văzut atunci, la Bruxelles, când oamenii aceștia povesteau ce au pătimit, de peste 20 de ani încoace.

Fără a intra foarte mult în subiectul cărții, poți să îmi spui – pe scurt – cum a decurs scrierea și care au fost etapele prin care ai trecut, ca autor, până la finalizarea manuscrisului?
Am avut nevoie de numai o lună ca să scriu totul. Deja aveam în cap ce doream să aștern pe hârtie. Mai întâi, l-am ținut pe Octavian vreo trei zile pe messenger, să-mi povestească, pas cu pas, tot ce s-a întâmplat în Transnistria, pe unde a fost, ce-a văzut. Apoi am intrat în partea cea mai amplă – istoria de peste 20 de ani a măcelului declanșat de separatiști împotriva școlilor românești din Transnistria. Am pus cap la cap informațiile pe care deja le aveam eu, de când scrisesem pe acest subiect, între 2001 – 2004, apoi relatările dascălilor din stânga Nistrului – și mi-au spus destule, cât am stat la Bruxelles. Plus de asta, dacă citești apelurile pe care profesorii români din Transnistria le-au trimis de-a lungul timpului către Uniunea Europeană și OSCE, te îngrozești. Acolo sunt descrise toate atrocitățile.

Mă bucur că această carte electronică va fi și în limba engleză, ca să afle și strănii ce se întâmplă cu românii din Transnistria. Cu toate că, la Bruxelles, reprezentanții UE ziceau că ei cunosc totul. Trebuie să mulțumesc doamnei Eleonora Cercavschi, directorul Liceului Ștefan cel Mare și Sfînt din Grigoriopol, totodată președintele Asociației Lumina a Pedagogilor Tranistreni din Republica Moldova, despre care pot spune că m-a consiliat în scrierea acestei cărți. A văzut manuscrisul, pe care mi l-a trimis cu doar câteva corecturi. Date, fapte, oameni – totul în regulă. Dar cum poți să descrii altceva – amarul din sufletul acestor oameni?!

Dacă nu mă înșel e prima carte pe care o semnezi ca autor.
Da, e prima carte. Mulți mi-au zis, de-a lungul timpului – scrie o carte. Nu aveam timp. Eram cu materialele la zi, pentru ziar. Uite că a venit și timpul…

Care au fost reacțiile Eleonorei Cercavschi și ale lui Ion Iovcev la aflarea veștii că vom publica acestă carte?
Când i-am cunoscut prima oară pe Eleonora Cercavschi, Ion Iovcev, și ceilalți directori ai școlilor românești din Transnistria, știți ce-au făcut? Mi-au dat bomboane. Stăteam acolo, în terminalul aeroportului „Henri Coandă” din București, așteptând avionul spre Bruxelles, și noi mâncam bomboane din Transnistria. Ziceau – ia și cu mentă, și cu vișine. Bune! Știți ce fel de oameni sunt? Așa, liniștiți. la prima vedere. N-ai zice că au trecut prin toate nenorocirile din zona separatistă, din 1992 încoace. Am scris și în carte cum i-am simțit – ca niște stânci. Dar numai voința le e de piatră, nu și sufletul. Vă repet, i-am simțit de parcă eram lângă neamuri. Mai târziu, când le-am spus de carte, n-au zis nimic special. Eleonora a oftat. O auzeam la telefon. După ce mi-a scris pe mail că materialul e foarte bun.  Era oftatul pe care-l mai auzisem, atunci când spunea că și-a petrecut toată viața luptând pentru limba română. Cum să nu ofteze, când azi ultimele opt școli din Transnistria sunt aproape de dispariție?!…

Dac-ar fi să transmiți ceva cititorilor acestei cărți…
Aș vrea ca voi, cititorii, să faceți un exercițiu de imaginație. Sunteți elevi, la școală. La un moment dat, un individ înarmat până-n dinți, intră în clasă, urlând. Vede literele de pe tablă și începe să le împuște. Spuneți-mi ce simțiți. Dacă veți simți ceva, și sunt convins că așa va fi, atunci înseamnă că această carte și-a atins scopul – să trezească conștiințe.

Un interviu de Cristina Costieanu.

Share

Comentarii

comentarii

Etichetat cu: , ,
Postat în Interviu